Ultimul tei...
Ce am vazut azi a fost o adevarata „armata” foarte bine coordonata, semn ca
atunci cand sunt interese, treaba se poate face la foc automat. Am sperat sa
gasesc mai multi copaci, insa am ajuns la „masacrarea” ultimului tei. In jurul
copacului, ca niste vulturi insetati de sange, stateau calaii. Trei dintre ei
erau la radacina copacului si loveau cu nesat cu tarnacopul si topoarele. Cu
ciuda si nervi. Acest ultim „cadavru” le dadea de furca. Inca mai rezista,
agatandu-se cu ultimele forte de pamantul in care a crescut de zeci de ani.
Surcelele sareau peste tot, ca sangele stropind asfaltul. De undeva vine un
ordin: „Aduceti sufa!” Agitati, drujbasii incepeau sa isi frece mainile. Aveau
sa dea lovitura de gratie. Un cablu lung de cativa metri urma sa ii fie
copacului streang. Au strans latul cat mai sus, in timp ce basculanta incarcata
cu trunchiurile celor ce au dat umbra atatia ani iesenilor, se pregatea sa-si
masoare forta cu acest ultim impediment in calea „progresului”. Incep sa simt
miros innecacios de fum. Masina versus natura. Rotile aluneca in gol pe piatra,
drujbasii se agita, cablul se intinde pana la refuz. Trunchiul paraie insa nu
renunta. Se tine bine cu radacinile in pamant. Pare a-si spune rugaciunea.
Intinsa prea mult, sufa se rupe. Oare faptul ca inca este rezistent ii va fi
salvarea? Cateva lovituri de topor la radacina imi arunca in fata scarbosul
raspuns. Alt cablu, alt unghi, un
excavator in ajutor si „progresul” isi deschide drumul. Groapa din jurul
trunchiului este destul de mare. Pare amenintatoare. Iar fum, iar derapaje, iar strigate. Se aud trosnete. Radacinile cedeaza, una cate una, ca o mana ce-si
desprinde degetele pe rand de ceea ce i-a fost casa atata timp. S-a terminat. A
cazut la pamant, insa nu inainte de a-si lua tributul. Plata pentru cei 74 de
tei care au fost masacrati pentru ca unii sa isi arate coltii si muschii.
Excavatorul a cazut in groapa. Soferul dihaniei putin panicat incerca din
rasputeri sa iasa. „Inghitiv-ar pamantul!” pare a fi ultimul blestem al teilor.
Ura si bataia de joc cu care au fost masacrati au fost mai puternice decat
dorinta celor cateva sute sau mii de oameni care si-au vrut teii, cu al caror
miros isi imbatau simturile ori de cate ori mergeau la umbra lor in acele zile
in care tot Iasul miroase a tei.
Insa progresul inseamna sa calci pe cadavre si asta am facut si noi. Nu am
vrut destul de mult. Nu ne-a pasat. Pe asta au mizat si ei. Pentru ca noi nu am
facut nimic, teiul si-a dus azi ultima lupta. Si a pierdut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu