Mie dor de o excursie prin munti. Macar o saptamana. Poate in concediu...asta daca o sa pot lua anul asta, pun de un plan de "bataie". Excursie fotografica si recreationala. Macar o saptamana pe munte, doar cu cortul si aparatul. Ei bine..si sotia:D Acum mai ramane de "racolat" fotografi impatimiti de munte. Si de vazut daca iau concediu.
Inainte mai mergeam pe la manastiri, singur sau cu turma. Am prins microbul muntelui de destul de mult timp. Tin minte acu cativa ani, daca imi intra in cap ideea ca vreau excursie, nu mai puteam dormi, nu ma interesa ca nu vrea sa mearga nimeni, ca vremea e urata sau ca parintii spuneau "nu mergi pe acolo si stai doar doua zile". Ma durea in cot. Vroiam si gata. Au fost dati cand seara dupa repetitiile de la cor am aruncat o vorba despre o excursie, lumea a vrut iar a doua zi dimineata am plecat. Spre disperarea parintilor si a rudelor, faceam tot ceea ce mi se interzicea sa fac si ii taraiam si pe ceilalti dupa mine. Pacat ca nu au aflat nici pana acum ca gandeam. Gandeam bine inainte sa fac. Si faceam a dracului de bine si ma distram. In legea mea. Mai erau unii mai cu frica, dar na, ca sa nu ramana in urma, mergeau.
Nu mi-a placut insa niciodata sa profit de oameni. Ne cazam pe la manastiri, dar tot timpul trimeteam pe altcareva sa vorbeasca de cazare. Preferam sa dorm afara. Aveam si am rezolvari pentru cam toate problemele ce pot aparea pe munte. Instinctiv. Am invatat ca trebuie sa respect muntele ca sa pot rezista pe munte. Chiar daca unii ma mai considerau strica chef, preferam sa ma bucur in legea mea de frumusetile locului. Si ma bucuram cateodata ca un copil, mai ales cand trebuia sa ma trezesc dimineata sa o merg la gara. Aveam o durere de stomac de seara, iar dimineata eram teleghidat.
Imi placeau serile petrecute la manastire in compania lui Emilian. Parintele Emilian, un bun prieten si calugar. Discutii interminabile despre om, Dumnezeu, suflet. Despre toti si toate. Imi placea trairea lui. Preferam sa merg singur la manastire, ceea ce am si facut de vreo doua ori, odata vara si odata iarna prin februarie. Acum nu mai am timp sa ajung acolo. Si mi-e cam dor. Banuiesc ca si lui Emilian ii lipsesc serile in care se scurgeau ore bune de discutie.
Poate in curand o sa incep din nou sa fac excursii, chiar si singur. Eu, aparatul de fotografiat si muntele. Sper sa imi pot corupe sotia sa mearga cu mine. Vara poate da, dar iarna nu am nici o sansa. Dar este inca timp. Asa imi place sa cred.
Cand ma uit la fotografii cu muntele, plec cu mintea in excursii pe meleaguri de mine stiute. Visez peisaje, locuri necalcate de om, contraste stiute doar de mine si ma trezesc multumit ca am mai facut o excursie noaptea trecuta.
De cand cu fotografia, vad altfel orasul pe care sincer sa spun, il urasc. Un oras murdar si pervers. Macar acum imi place sa prind contrastul dintre perversitate si putinul bun simt care mai este, dintre mizeria omniprezenta si "curatenia electorala". Chiar daca nu surprinsa tot timpul prin obiectiv.
Inainte mai mergeam pe la manastiri, singur sau cu turma. Am prins microbul muntelui de destul de mult timp. Tin minte acu cativa ani, daca imi intra in cap ideea ca vreau excursie, nu mai puteam dormi, nu ma interesa ca nu vrea sa mearga nimeni, ca vremea e urata sau ca parintii spuneau "nu mergi pe acolo si stai doar doua zile". Ma durea in cot. Vroiam si gata. Au fost dati cand seara dupa repetitiile de la cor am aruncat o vorba despre o excursie, lumea a vrut iar a doua zi dimineata am plecat. Spre disperarea parintilor si a rudelor, faceam tot ceea ce mi se interzicea sa fac si ii taraiam si pe ceilalti dupa mine. Pacat ca nu au aflat nici pana acum ca gandeam. Gandeam bine inainte sa fac. Si faceam a dracului de bine si ma distram. In legea mea. Mai erau unii mai cu frica, dar na, ca sa nu ramana in urma, mergeau.
Nu mi-a placut insa niciodata sa profit de oameni. Ne cazam pe la manastiri, dar tot timpul trimeteam pe altcareva sa vorbeasca de cazare. Preferam sa dorm afara. Aveam si am rezolvari pentru cam toate problemele ce pot aparea pe munte. Instinctiv. Am invatat ca trebuie sa respect muntele ca sa pot rezista pe munte. Chiar daca unii ma mai considerau strica chef, preferam sa ma bucur in legea mea de frumusetile locului. Si ma bucuram cateodata ca un copil, mai ales cand trebuia sa ma trezesc dimineata sa o merg la gara. Aveam o durere de stomac de seara, iar dimineata eram teleghidat.
Imi placeau serile petrecute la manastire in compania lui Emilian. Parintele Emilian, un bun prieten si calugar. Discutii interminabile despre om, Dumnezeu, suflet. Despre toti si toate. Imi placea trairea lui. Preferam sa merg singur la manastire, ceea ce am si facut de vreo doua ori, odata vara si odata iarna prin februarie. Acum nu mai am timp sa ajung acolo. Si mi-e cam dor. Banuiesc ca si lui Emilian ii lipsesc serile in care se scurgeau ore bune de discutie.
Poate in curand o sa incep din nou sa fac excursii, chiar si singur. Eu, aparatul de fotografiat si muntele. Sper sa imi pot corupe sotia sa mearga cu mine. Vara poate da, dar iarna nu am nici o sansa. Dar este inca timp. Asa imi place sa cred.
Cand ma uit la fotografii cu muntele, plec cu mintea in excursii pe meleaguri de mine stiute. Visez peisaje, locuri necalcate de om, contraste stiute doar de mine si ma trezesc multumit ca am mai facut o excursie noaptea trecuta.
De cand cu fotografia, vad altfel orasul pe care sincer sa spun, il urasc. Un oras murdar si pervers. Macar acum imi place sa prind contrastul dintre perversitate si putinul bun simt care mai este, dintre mizeria omniprezenta si "curatenia electorala". Chiar daca nu surprinsa tot timpul prin obiectiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu